calcatul pe mandrie in cinci pasi simpli

Atentie: post filozofico-metafizico-lingvistic, you might wanna skip this one.

Acum ceva vreme am avut o discutie mai aprinsa cu niste prieteni spre sfarsitul careia am realizat ca am sarit calul si am zis ca-mi cer iertare. Raspunsul m-a descumpanit nitel (si a provocat inca vreo doua-trei seturi de replici aprinse): "iertare sa-i ceri lui maica-ta, nu mie". Ma rog, formularea a fost putin nefericita, dar atunci am descoperit ca exista o multime non-vida de oameni conform careia ideea de "iertare" se intampla doar in interiorul familiei, fiind un concept extrem de personal. De atunci n-am intalnit pe cineva din grupul respectiv dispus sa-mi explice asta mai pe larg, dar m-a haituit ideea ca poate EU sunt cel care a inteles gresit conceptul si sunt o minoritate, asa ca m-a obsedat suficient problema asta incat sa o explorez in rarele momente de meditatie.

Relativ pe scurt, consider ca a-ti cere iertare inseamna ca accepti ca ai gresit fata de persoana cealalta si ca nu poti compensa greseala, ca atare iti declari vina si neputinta si te pui la dispozitia celuilalt de a trece peste asta. Indeed, un act destul de umilitor, daca stai sa te gandesti. Ma rog, daca stai sa te mai gandesti o data, umilinta e una din componentele esentiale ale procesului... Revenind, mi se pare foarte important procesul de acceptare a greselii, consecintelor ei si a ireversibilitatii lor in ceea ce priveste posibilitatea repararii relatiei dintre cele doua persoane.

Mi s-a zis ca in definitiv asta e logica originara din spatele intregii constructii crestine a pacatului si pocaintei, dar mi se pare totusi putin exagerata comparatia (desi valida).

Ultima chestie care mi-a adus din nou in atentie aceasta constructie logica a fost vizionarea recenta a unei secvente celebre din "All That Jazz", in care standup comedianul Davis Newman (interpretat deosebit de Cliff Gorman) are un numar cu cele cinci faze ale mortii ("Anger, denial, bargaining, depression and acceptance. Sounds like a Jewish law firm."). Aparent, autoarea de care vorbeste, Elizabeth Kubler-Ross, chiar a existat si a expus cele cinci faze in volumul ei din 1969 "On Death and Dying" (cu 10 ani inaintea filmului). Sarind peste pleiada de glume care se pot face cu "hai cere-ti iertare, ca doar nu mori", gasesc ca oamenii sunt supusi unei discutii interioare ce paralelizeaza scheciul (n-am citit cartea, am vazut doar filmul :P ) in fata oricaror dileme morale.

Si, vorbind de "moartea mica", imi vine acum in minte celebra litanie Bene Gesserit impotriva fricii:

I must not fear. Fear is the mind-killer. Fear is the little-death that brings total obliteration.
I will face my fear. I will permit it to pass over me and through me.
And when it has gone past I will turn the inner eye to see its path.
Where the fear has gone there will be nothing. Only I will remain.

Ma rog, fara sa intru in paralele si discutii filozofice despre "ca nu mori" sau "frica de schimbare", voiam sa zic ca in cele 3-4 ocazii in care m-am gasit in pozitia (deloc placuta) de a-mi cere iertare, dupa ce mi-am calcat in cele din urma pe mandrie si am facut-o (uneori fara succes), am simtit un deosebit sentiment de "and the Truth shall set you Free".

Eram curios cati din cei cativa cititori au trecut candva prin situatii similare.

EOR (end of rant)

Comments are closed.